Doua picioare stangi si un cap prea rational (by Dollo)

(autor: Dollo; sursa: www.dollo.ro)

De obicei e nevoie de doi ca să dansezi tango. În realitate am doi instructori și o clasă de colegi de diverse niveluri, iar după patru luni de cursuri încă nu sunt capabilă să mă las în voia unui bărbat și să-l las să mă danseze ;)

Trebuie să-l iei în brațe ca și când ar fi un prieten pe care nu l-ai văzut de zece ani și ți-a fost tare dor de el. Ăsta e secretul îmbrățișării milonguero, astfel încât poziția în dans a celor doi parteneri să rămână constantă pe toată durata dansului. Ia-l în brațe gândindu-te că este acest prieten vechi și drag –  îmi spune M., care învățase trucul ăsta de la primul ei profesor de tango.

Mă uit indecisă la bărbatul din fața mea. Ne chinuiam de câteva melodii să exersăm un ocho – pas de tango care presupune ca femeia să se tot unduiască mergând în spate sau lateral, ghidată de partener. Tipul are bluza udă, broboane mari de sudoare îi șiroiesc pe frunte și câte una se mai prelinge între noi, din când în când. Nu mă încurajează să-l iau în brațe (ca și când ar fi un prieten pe care nu l-am mai văzut de zece ani…) și mă anunță autocritic că a reușit să-mi lase urme de transpirație pe tricou, deci nu e cazul să-mi fac iluzii cu privire la îmbrățișarea aia. Să rămânem la stadiul la care ne aflăm – e a treia oară când dansăm împreună. Și „dansăm” e un cuvânt prea generos pentru nivelul nostru actual.

Îmbrățișarea milonguero mi se pare în continuare cea mai grea noțiune de tango din cele pe care le-am învățat în astea aproape patru luni de când m-am apucat să dansez. Pe de-o parte mi se pare o intruziune în spațiul meu personal – să-ți lipești pieptul de pieptul unui bărbat total necunoscut, și capul de obrazul lui poate fi aproape o fantezie sexy uneori, dar eu n-am reușit s-o gust, încă, într-o sală de tango ;)

Cum spune C., profa de tango, ilustrând manevra cu propriul piept, „mișcarea e asta: îi iei și-i oferi liderului”. Ehei, sânii sunt un subiect sensibil – cel puțin pentru mine – deci am încă rețineri în a-i oferi așa oricui ;) Dincolo de glumă, profesorii se străduiesc să ne alunge din cap orice gând cum că îmbrățișarea asta ar avea vreo conotație sexuală. Nici n-are, cel puțin în stadiul în care la fiecare melodie schimbi partenerul, astfel încât să învețe fiecare câte puțin de la fiecare.

Celălalt motiv pentru care încă nu mă simt confortabil în îmbrățișarea asta este lipsa mea cronică de încredere. În mine în principal, dar probabil că și în bărbați. Senzația e destul de prezentă la mai mulți din sala de dans, majoritatea suntem oameni single, trecuți prin suficiente relații nereușite cu viața. Totuși, tango-ul e un mijloc minunat de autocunoaștere, de a te redescoperi (ca femeie) și de a comunica într-un fel nonverbal cu lumea. De aia e un proces greu pe care unii îl abandonează pe drum. Pentru o femeie independentă – majoritatea suntem așa pe acolo – e o provocare majoră să te lași trup și simțuri în brațele unui bărbat și să-i urmezi mișcările. În tango e un singur lider – bărbatul, și un follower – femeia. El trebuie să fie creierul, tu trebuie să te lași pusă în valoare de el. Unora nu le iese asta în cuplu, darmite în tango.

Deși pare că nu e mare lucru – mai ales dacă vezi și filmul „Parfum de femeie” unde un orb și o începătoare reușesc să acopere ringul de dans cu mișcări răscolitoare – realitatea e ceva mai prozaică.

Dar îți calci pe rețineri, îți alungi gândurile inerente și te lipești de lider. Cel puțin „la poză” cum îmi spunea G., unul dintre lideri, îmbrățișarea e corectă. Pe parcurs se rupe din varii motive, în principal din cauză că cele expuse mai sus nu sunt depășite și asimilate. Privită din oglinzile de pe pereții sălii de dans îmbrățișarea asta pare una incomodă pentru femeie. Poate pentru că femeia a uitat să se mai sprijine pe bărbat și preferă să-i pună la îndoială „stilul de dans”, ar zice M., un alt lider care mă învăța în primele ore cum să fac să mă abandonez complet în seama lui. „Închide ochii și ascultă muzica, nu gândi (!) și nu-mi anticipa pașii”. N-am reușit s-o fac nici acum. Nu închid ochii (uneori e interesant să-ți privești liderul în ochi;), nu pot să nu anticipez ce vrea să facă liderul, și de multe ori nici măcar nu ascult muzica, fiind ocupată să nu greșesc și să plec de pe loc cu piciorul greșit. În final rezultă că dansez mai mult cu capul decât cu picioarele, ceea ce pare aproape paradoxal pentru mine, care de prea multe ori în viață mă las ghidată de simțire și mai puțin de rațiune.

Cei mai vechi în tango mă încurajează că relaxarea va veni cu timpul, exact atunci când nu mă aștept. Că voi avea la un moment dat o revelație despre poziția cea mai potrivită astfel încât să mă simt confortabil în brațele partenerului de dans și să pot dansa cu plăcere un maraton de tango.

Recitind ce am scris mai sus îmi dau seama că orele mele de tango sună mai degrabă a supliciu, decât a plăcere. Nu e așa. Fiecare luni seara petrecută pe podeaua aia tocită de tocuri și tălpi mă face să zâmbesc toată săptămâna. Iar din 3 februarie porția va fi dublă, pentru că începe școala serios, cu ore lunea și miercurea, de la 20.00 la 23.00 Dacă vă tentează să încercați veniți la Escuela Principal de Tango și vă convingeți singuri. Dacă nu, așteptați-vă că vor mai apărea p-aci postări despre asta, pentru că eu una sunt cucerită gata și decisă să perseverez.